Teatrul, un lux, în ziua de azi?

Mă-ntreb, deloc la voia întâmplării, dacă pe plaiul românesc teatrul a ajuns deja la stadiul de produs de lux în zilele noastre? Din păcate, realitatea ultimilor ani mă-mpinge să cred acest fapt! Deşi acest calificativ pare literalmente necruţător, el este cât se poate de îndreptăţit, atâta vreme cât din ce în ce mai mulţi cetăţeni pierd zilnic şansa normală de a merge la teatru, din cauza unor aşa-zişi întreprinzători culturali!

Acest fenomen nefast a luat o amploare fără precedent în special în provincie, unde orice spectacol de gen, din Bucureşti, ajunge numai prin intermediari aculturali care impun preţuri imense la bilete, în scopul exclusiv venal al obţinerii unui profit excesiv!

 Astfel de nedreptăţi, aş putea spune chiar boicotări ale evenimentelor culturale, se întâmplă totuşi, deoarece  nu se mai organizează turnee ale instituţiilor publice de profil, care ar fi putut avea un preţ propriu la bilete, mai rezonabil şi mai accesibil pentru cât mai mulţi potenţiali spectatori.

Din acest motiv, noua modalitate de promovare a teatrului, aceea prin intermediari ad-hoc, are şi un rezultat pe măsură: împiedică, la propriu, foarte multe categorii sociale, cum ar fi, şomeri, salariaţi, pensionari, elevi şi studenţi, majoritatea având resurse pecuniare destul de reduse, să aibă acces la asemenea manifestări culturale.

Cele constatate reliefează în mod inevitabil încă o întrebare justificată: cum se mai înfăptuieşte în ziua de azi funcţia educaţional-formativă a teatrului autohton?

Dacă nimeni nu se mai implică, dacă instituţiile responsabile de profil nu iau atitudine, dacă nu există niciun fel de preocupare pentru actul cultural şi, implicit, pentru promovarea acestuia, oare cum vom mai reuşi vreodată să deturnăm tineretul din sferele gri, în care se afundă un procent mult prea mare?

Cu alte cuvinte, nu ar fi mai nimerită promovarea şi, bineînţeles, încurajarea tinerilor spre consum cultural, ca alternativă la frecventarea excesivă a barurilor, a consumului din ce în ce mai îngrijorător de droguri şi a manifestărilor aproape permanente de violenţă, dacă impresarii şi organizatorii de spectacole privaţi n-ar mai cere, în mod nejustificat, atâţia bani pe bilete, pentru produse scenice pe care le preiau întrutotul de la teatrele de stat din Capitală, fără a avea vreo contribuţie personală de profil? Doar lucrurile sunt cât se poate de clare în această privinţă: afişele sunt ale teatrelor de stat, actorii lor joacă aceleaşi lucruri ca la sediu, dar terţii, sub diverse modalităţi organizatorice subtile, încasează bani cu nemiluita de la spectatori, din care singura cheltuială este plata modică a echipei de actori şi a eventualului personal tehnic însoţitor! Cel puţin, la Piteşti, cam aşa se petrec lucrurile şi cred că nu numai aici…

Oare ar trebui să înţelegem şi să ne resemnăm cu noua, dar trista realitate culturală românească? Adică cu aceea că, mai nou, la actul de cultură pot accede de-acum numai cei cu buzunarele doldora? Cele semnalate, dar şi toată această nepăsare a celor care ar putea schimba ceva în bine, adică a instituţiilor de resort, faţă de ceea ce se întâmplă, mi se pare inadmisibilă şi tocmai de aceea trag acest legitim semnal de alarmă!

Consider că avem datoria să ne aplecăm şi asupra unei astfel de situaţii, după opinia mea mai mult decât îngrijorătoare, imorală şi, poate, chiar ilegală pe alocuri!

 Sunt liberal şi aşa voi rămâne, deci nu am nimic, sub nicio formă, cu iniţiativa privată! Dar cu folosirea banului public în profitul nemuncit al unor păcălitori de buzunare, am o problemă, mai ales atunci când foarte multe categorii sociale sunt private de cele mai mici forme de bucurie! Sper ca factorii de resort să analizeze cele menţionate şi să vină, într-un timp scurt, cu propuneri utile, inclusiv de ordin juridic, pentru soluţionarea adecvată a situaţiei prezentate. Sunt lucruri pe care n-avem voie să le neglijăm, dacă tot le putem corecta, deoarece generaţiile viitoare ne-ar putea condamna cu asprime…

Publicitate