De ce ar trebui Basescu sa-si schimbe punctul de vedere cu privire la tradarea Regelui? Scrie in raportul Tismaneanu

Traian Basescu nu crede ca s-ar duce in Parlament, cu ocazia sedintei solemne din 25 octombrie, in care este invitat Regele Mihai I. E prima decizie a presedintelui pe care o salutam. Nici nu se cuvenea. Ar fi fost absurd sa fie prezent la o sedinta in onoarea regelui, dupa ce a declarat ca il considera pe acesta tradator de tara, din cauza deciziei de a abdica in 1947. Mai ales ca aseara a spus la TVR ca nu-si schimba punctul de vedere, pentru ca nu are de ce.

Basescu zice ca nu are de ce sa-si schimbe punctul de vedere cu privire la tradarea regelui. Ba ar avea de ce. Un motiv este raportul Tismaneanu.

Realitatea este ca ar avea de ce sa-si schimbe punctul de vedere. Ii oferim si noi un mic motiv: Raportul Comisiei prezindentiale pentru analiza dictaturii comuniste. Poate ca presedintele isi mai aminteste ca, in decembrie 2006, a condamnat comunismul, in acelasi Parlament in care va fi prezent Regele Mihai, pe baza unui raport alcatuit de o comisie prezidentiala, la cererea sa.

Ei bine, acel raport, de la pagina 35 la pagina 40, in capitolul De la cvasimonarhie la democratie populara 1944-1948, care se refera la conditiile istorice care l-au fortat pe regele Mihai sa abdice.

Prezentam doar un scurt fragment din acest capitol, pe care Traian Basescu poate nu l-a citit, atunci cand a prezentat raportul in Parlament. Daca nu a fost de acord cu ce scria in raport, de ce l-a prezentat? Daca avea alte pareri, de ce nu le-a spus atunci? Poate ca viata politica ar fi fost mai curata acum, daca  in decembrie 2006, in loc sa tina un discurs pe care nici el nu-l credea, le-ar fi aratat adevarata sa fata sustinatorilor sai din elitele intelectuale romanesti.

„(…) Atat liderul  taranist Iuliu Maniu, cat si liderul liberal Dinu Bratianu, au inteles ca prietenii lor occidentali ii abandonau treptat. Razboiul civil din Grecia reprezenta principala prioritate occidentala si, pe masura ce fosta coalitie antinazista se deteriora, fortele democratice din Romania au fost lasate sa se descurce singure. Democratiile occidentale nu intentionau sa intervina, printr-o actiune ferma, in favoarea democratilor asediati ai Romaniei.

Nu exista practic nici o modalitate realista de actiune fata de abuzurile comuniste in afara protestelor diplomatice.

Armata Sovietica ocupa teritoriul Romaniei si formatiunea politica numita PCR, aflata

sub control sovietic, exploata situatia existenta pentru a instaura un regim stalinist, indiferent de costurile umane pe care le implica o asemenea actiune. Apetitul pentru putere al PCR a crescut exponential, ca urmare a convingerii sale ca nici o forta externa nu putea interveni pentru a impiedica triumful sau final. Liderii PCR au simtit ca istoria e de partea lor si au actionat in consecinta. Incetand demult sa creada in valorile liberale, ei nu au avut nici o criza de constiinta, atunci cand au distrus institutiile liberale. Educati in logica leninista a lui „care pe care” (adica, cine elimina pe cine), pe comunistii romani i-a bucurat cu adevarat distrugerea tuturor insulelor de autonomie sociala sau politica ramase.

Primul pas catre dictatura proletariatului a fost facut in august 1947, odata cu

dizolvarea PNT.

Ultima lovitura a venit pe data de 30 decembrie 1947, cand regele Mihai I a fost fortat sa abdice  si, in aceeasi zi, a fost anuntata crearea Republicii Populare Romane”

Desi bune parti din acest raport sunt superficiale si aproape penibile, nu scrie nicaieri in raportul Tismaneanu ca regele a fost sluga la rusi sau ca abdicarea sa a fost un act de tradare.

Dar la ce te poti astepta de la un presedinte a carui singura lectura zilnica sunt rapoartele serviiilor secrete si odata la cinci ani, “Levantul lui Cartarascu”?

Sursa: spunesitu.adevarul.ro

Publicitate

PNL: 135 de ani de istorie

Ce conducatori a avut Romania si ce… „conducatori” are acum!

Fragmente din testamentul regelui Carol I

Testamentul meu, scris si iscalit de propria mea mana, la 14/26 februarie 1899, in capitala mea, Bucuresti.

Testamentul meu, scris de mine, in luna lui fevruarie 1899, pentru a fi publicat prin „Monitor” dupa moartea mea, cu rugamintea ca ultima mea vointa si dorinta sa fie urmate intocmai cum le-am descris aci, cu propria mea mana, fiind inca voinic si sanatos. Avand aproape 60 de ani, privesc ca o datorie, ca sa ma hotarasc a lua cele din urma dispozitii. Alcatuind acest testament, gandesc inainte de toate la iubitul meu popor, pentru care inima mea a batut neincetat si care a avut deplina incredere in mine. Viata mea este asa de strans legata de aceasta de Dumnezeu binecuvantata tara, ca doresc sa-i las si dupa moartea mea, dovezi vadite de adanca simpatie si de viul interes pe care le-am avut pentru dansa. Zi si noapte, m-am gandit la fericirea Romaniei, care a ajuns sa ocupe acum o pozitie vrednica intre statele europene, m-am silit ca simtamantul religios sa fie ridicat si dezvoltat in toate straturile societatii si ca fiecare sa indeplineasca datoria sa, avand ca tinta numai interesele statului. Cu toate greutatile pe care le-am intalnit, cu toate banuielile care s-au ridicat, mai ales la inceputul domniei mele, in contra mea, expunandu-ma la atacurile cele mai violente, am pasit fara frica si fara sovaire inainte, pe calea dreapta, avand nemarginita incredere in Dumnezeu si in bunul simt al credinciosului meu popor. Inconjurat si sprijinit de fruntasii tarii, pentru care am avut intotdeauna o adanca recunostinta si o vie afectiune, am reusit sa ridic, la gurile Dunarii si pe Marea Neagra, un stat inzestrat cu o buna armata si cu toate mijloacele, spre a putea mentine frumoasa sa pozitie si realiza odata inaltele sale aspiratiuni. Succesorul meu la tron primeste, ia dar o mostenire, de care el va fi mandru si pe care o va carmui, am toata speranta, in spiritul meu, calauzit fiind prin deviza: „Totul pentru tara, nimic pentru mine”. Multumesc din suflet tuturor celor care au lucrat cu mine si care m-au servit cu credinta. Iert acelora care au scris si au vorbit in contra mea, cautand a ma calomnia sau a arunca indoieli asupra bunelor mele intentiuni. Trimitand tuturor o ultima salutare, plina de dragoste, rog ca si generatiile viitoare sa-si aminteasca din cand in cand de acela care s-a inchinat cu tot sufletul, iubitului sau popor, in mijlocul caruia el s-a gasit asa de fericit. Pronia cereasca a voit ca sa sfarsesc bogata mea viata. Am trait si mor cu deviza care straluceste in armele Romaniei: „Nihil sine Deo!” Doresc sa fiu imbracat in uniforma de general (mica tinuta, cum am purtat-o in toate zilele), cu decoratiile de razboi si numai Steaua Romaniei si Crucea de Hohenzollern, pe piept. Am ramas credincios religiunii mele, insa am avut si o deosebita dragoste pentru biserica rasariteana, in care scumpa mea fiica, Maria, era botezata. Binecuvantarea corpului meu se va face de un preot catolic, insa doresc ca clerul de amandoua bisericile sa faca rugaciuni la sicriul meu, care trebuie sa fie foarte simplu. (…) Coroana de otel, faurita dintr-un tun luat pe campul de lupta si stropit cu sangele vitejilor mei ostasi, trebuie sa fie depusa langa mine, purtata pana la cel din urma locas al meu si readusa apoi la palat. Sicriul meu, inchis, va fi pus pe afetul unui tun, biruit (daca se poate) la Plevna si tras de sase cai din grajdurile mele, fara valuri negre. Toate steagurile care au falfait pe campiile de bataie vor fi purtate inaintea si in urma sicriului meu, ca semn ca scumpa mea armata a jurat credinta steagului sau si sefului sau suprem, care prin vointa lui Dumnezeu, nu mai este in mijlocul credinciosilor sai ostasi. Tunurile vor bubui din toate forturile din Bucuresti, Focsani si Galati, ridicate de mine, ca un scut puternic al vetrei stramosesti, in timpuri de grele incercari, de care Cerul sa pazeasca tara. Trimit armatei mele, pe care am ingrijit-o cu dragoste si careia m-am inchinat cu toata inima, cea din urma salutare, rugand-o a-mi pastra o amintire calda. (…) Prin o buna gospodarie si o severa randuiala in cheltuieli, fara a micsora numeroasele ajutoare cerute din toate partile, averea mea a crescut din an in an, asa ca pot dispune astazi de sume insemnate, in folosul scumpei mele Romanii si pentru binefaceri. Am hotarat dar o suma de 12 milioane de lei, pentru diferitele asezaminte, noi fundatiuni si ca ajutoare. Aceasta suma va fi distribuita precum urmeaza: 1. La Academia Romana, sase sute mii de lei, capital pentru publicatiuni. 2. La Fundatiunea mea Universitara, pentru sporirea capitalului, sase sute mii de lei. 3. La Orfelinatul „Ferdinand” din Zorleni, langa Barlad, pentru sporirea capitalului, cinci sute mii de lei. 4. Pentru intemeierea unui internat de fete de ofiteri in armata mea, cu un institut de educatiune, cu un invatamant practic, la Craiova, doua milioane lei. 5. Pentru intemeierea unei scoli industriale la Bucuresti, trei milioane lei. (Urmeaza alte 12 legate). Inaltand rugaciuni fierbinti catre A-tot-Puternicul, ca sa ocroteasca de-a pururea Romania si sa raspandeasca toate harurile asupra scumpului meu popor, ma inchin cu smerenie inaintea vointei lui Dumnezeu si iscalesc cea din urma hotarare a mea. In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Amin. Facut la Bucuresti, la 14/20 februarie 1899.

Am scris si iscalit cu propria mea mana acest testament, pe doua coale, formand opt pagini, legate cu fir rosu si am pus sigiliul meu.